Feeds:
Articole
Comentarii

Calvar şi sacrificiu

Afis Patimile Mariei

Cea mai importantă premieră a săptămânii este, în opinia mea, Patimile Mariei, al patrulea lungmetraj al cineastului german Dietrich Brüggemann, un film care, selecţionat în competiţia Berlinalei de anul acesta (dominată de producţii şi coproducţii nemţeşti), a fost distins cu Ursul de Argint pentru Cel mai bun scenariu (semnat de regizor împreună cu sora sa Anna, care joacă şi ea un rolişor) şi cu Premiul Juriului Ecumenic.

Protagonista, care dă şi titlul filmului, este interpretată memorabil de debutanta Lea van Acken. Maria, în vârstă de 14 ani, are doi fraţi şi o soră mai mici, iar părinţii lor fac parte dintr-o comunitate catolică fundamentalistă, aşa că i-au educat după normele rigide ale acestei comunităţi, îngrădindu-le contactele cu lumea de afară. Singura prietenă a fetei este Bernadette, o tânără franţuzoaică ajunsă (nu ştim cum, deoarece fraţii Brüggemann nu ne oferă prea multe explicaţii privind background-ul personajelor) în familia Mariei. Eroina pare să-şi fi dedicat viaţa lui Iisus, însă, atunci când la şcoală îl cunoaşte pe Christian, elev într-o clasă paralelă, ea realizează, bănuim, că în viaţă nu există doar iubire şi devoţiune faţă de divinitate. În plus, frăţiorul de patru ani al Mariei suferă de o boală (autism?) care îl împiedică să vorbească, iar protagonista ar face orice pentru el.

În spirit brechtian, filmul este împărţit în 14 capitole, iar fiecare dintre acestea poartă drept titlu un citat din Noul Testament referitor la calvarul lui Iisus şi constă dintr-un plan-secvenţă (în general, cu camera fixă). Cu toate acestea, datorită inteligenţei dramaturgiei, subtilităţii dialogurilor, expresivităţii actorilor şi fineţii mizanscenei (regizorul îşi compune migălos majoritatea cadrelor pe mai multe planuri), Patimile Mariei reuşeşte să nu plictisească. Tot în ton cu învăţăturile marelui dramaturg, regizor şi teoretician german, Brüggemann este mai interesat de raporturile protagonistei cu cei din jur (mama, preotul, Christian, Bernadette, micul Johannes etc.) decât de viaţa ei interioară, pe care ar fi pus accentul, probabil, mulţi alţi cineaşti. Altfel spus, regizorul nu ne încurajează să ne identificăm cu eroina, ci ne provoacă să medităm – la fel ca şi După dealuri al lui Cristian Mungiu, cu care Patimile Mariei a fost asociat de unii critici – la credinţa şi toleranţa, dragostea şi sacrificiul în lumea contemporană. Ca atare, avem în faţă un film incomod, care se adresează deopotrivă emoţiilor (inevitabil, la un asemenea subiect delicat) şi intelectului.

Singurul lucru pe care i-l pot reproşa lui Brüggemann este faptul că, urmărind Patimile Mariei, am avut impresia, cum mi s-a mai întâmplat la unele filme ale lui Lars von Trier, că am în faţă nu un ecran, ci o tablă pe care regizorul-profesor demonstrează o teoremă (ceea ce, chiar şi acceptând efectul de distanţare solicitat de Brecht, devine uneori deranjant). Şi, fiindcă l-am menţionat pe cunoscutul cineast danez, mai adaug că finalul noului film mi-a readus în memorie ultimul cadru al tulburătorului Abisul sufletului / Breaking the Waves. Dacă vreţi să vedeţi un film profund, provocator şi stimulant de azi, nu ar trebui să rataţi Patimile Mariei.

Kreuzweg
Producţie Germania, 2014
Regia: Dietrich Brüggemann
Cu: Lea van Acken (Maria), Franziska Weisz (mama Mariei), Michael Kamp (tatăl Mariei), Moritz Knapp (Christian), Lucie Aron (Bernadette)
Distribuitor: Parada Film
Premiera: 7 noiembrie
Cotaţie: 4/5

Afis Cu ce ti-am gresit noi, Doamne

În comunitatea lor în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea, soţii Verneuil (reprezentanţi ai burgheziei catolice gaulliste) sunt porecliţi „Benetton”, deoarece familia lor a reuşit să unească toate culorile pământului. Cei doi pensionari liniştiţi au patru fiice, dintre care prima a luat de soţ un musulman, a doua – un evreu, a treia – un chinez, iar mezina urmează să se mărite cu un… Ghiciţi voi cu cine. În prima fază, cei doi părinţi sunt mulţumiţi că măcar al patrulea ginere al lor este un bun catolic, însă şi satisfacţia aceasta dispare repede după ce îi cunosc pe viitorul mire şi pe viitorul cuscru. Cu ce ţi-am greşit noi, Doamne? este o comedioară care, fără a se strădui să rupă gura târgului, etalează un umor franţuzesc de bună calitate, mizând pe diferenţele culturale din marea familie „Benetton”, combinate cu deosebirile tipologice dintre cele patru surori. Chiar dacă unele premise narative sunt cam trase de păr (în primul rând, potenţialul divorţ al soţilor Verneuil), Philippe de Chauveron se dovedeşte un cineast cu succes la public (e greu de crezut pentru noi, dar Cu ce ţi-am greşit noi, Doamne? a depăşit 12 milioane de bilete vândute în Franţa), iar noul său film – o bună alegere pentru petrecerea a două ceasuri relaxate, fără obişnuitele griji cotidiene.

Qu’est-ce qu’on a fait au Bon Dieu?
Producţie Franţa, 2014
Regia: Philippe de Chauveron
Distribuitor: Odeon Cineplex
Premiera: 14 noiembrie
Cotaţie: 2/5

Afis Barbati misto blog

Bărbaţi mişto este o nouă comedie din seria, întâlnită mai ales la Hollywood, ce abordează ultima noapte sau ultimul week-end de burlăcie (chiar şi Tom Hanks a avut unul dintre primele sale roluri principale, în 1984, într-un asemenea producţie, Petrecerea burlacilor / Bachelor Party), singura diferenţă majoră fiind că nu e un film american, ci irlandez (ca atare, nu putea lipsi măcar un succint discurs patriotic, la fel cum nu putea lipsi… U2). Personajele sunt nişte clişee ambulante: inocentul cu capul în nori, viitor mire; cel mai bun prieten al acestuia, un afemeiat care de fapt e (încă) îndrăgostit de viitoarea mireasă; tipul cu care ţi-ar fi ruşine să fii văzut, dar care se dovedeşte o persoană sensibilă, ce le rezolvă problemele tuturor înainte de a-şi rezolva propriile dificultăţi familiale; cuplul de homosexuali cu o mare diferenţă de vârstă între ei, a căror relaţie e dezaprobată de părinţii celui mai tânăr ş.a.m.d. Marea problemă a filmului nu e atât lipsa de originalitate, cât faptul că situaţiile comice scrise de scenaristul John Butler (împreună cu actorul Peter McDonald, interpretul lui „Bormaşină”, personajul care dă sarea şi piperul, atât cât poate şi el) sunt fuşerite de regizorul John Butler, aflat la primul său lungmetraj (şi, sper, ultimul în registru comic). De pildă, dacă nici atunci când plasezi şase bărbaţi ce nu poartă decât nişte brâuri improvizate, menite a le ascunde părţile ruşinoase, într-un autobuz plin cu şcolăriţe, nu izbuteşti să provoci nişte hohote sănătoase, e clar că trebuie să schimbi ceva: fie genul, fie profesia.

The Stag
Producţie Irlanda, 2013
Regia: John Butler
Distribuitor: Freealize
Premiera: 7 noiembrie
Cotaţie: 1/5

Capra şi moda

Afis Love by Design

În Dragoste & design, Danielle, născută în România, îşi trăieşte din plin visul american, lucrând ca redactor al unei renumite reviste de modă din New York. Însă visul ei se transformă într-un crunt coşmar atunci când rivala sa îi fură atât ideea, cât şi iubitul. Şi, fiindcă Danielle (jucată de debutanta Giulia Nahmany – din câte înţeleg, o mare vedetă israeliano-română, totodată producătoare executivă a filmului) se revoltă împotriva nedreptăţii, îşi pierde şi job-ul, ajungând pe lista neagră a publicaţiilor de fashion. Cu moralul la pământ, ea decide să revină pentru o perioadă în satul părintesc din Transilvania, unde rudele şi prietenii o primesc cu braţele deschise, ca pe un model de succes. Aici, Danielle depăşeşte rapid şocul cultural şi se înamorează de un englez şarmant, dar misterios. Şi, în timp ce mulge capra bunicii, eroinei noastre îi vine ideea unei colecţii revoluţionare, care îi va lăsa pe toţi cu gura căscată la „Săptămâna modei” de la New York. Cei care se plâng că filmele româneşti creează o imagine negativă ţării noastre ar trebui să vadă această comedioară romantică absolut imbecilă, apoi nu cred că se vor mai plânge. România din film pare un adevărat paradis, uitat de timp, pe pământ. În acest tărâm idilic, singura problemă e că fabrica locală de confecţii (evident, nerentabilă) va fi închisă de capitaliştii cei răi, veste pe care directorul român le-o dă cu sincere lacrimi în ochi angajatelor sale. În plus, în România asta doar bătrânii – şi, paradoxal, soţul celei mai bune prietene a Danielei noastre – o mai rup pe română, toţi ceilalţi folosesc, chiar şi între ei, doar limba lui Shakespeare. Filmul merită, totuşi, o stea pentru peisajele şi atracţiile locului (s-a filmat în Sighişoara şi împrejurimi), pentru profesioniştii români (operatorul Viorel Sergovici, scenograful Mihai Dorobanţu etc.) care dovedesc că pot face producţii care să arate ca la Hollywood (oricât de stupide ar fi scenariile) şi pentru zadarnicele chinuri, demne de o cauză mai bună, ale lui Jane „Dr. Quinn” Seymour de a imita performanţa lui Meryl Streep din Diavolul se îmbracă de la Prada / The Devil Wears Prada. Altminteri, vorba lui Nenea Iancu, a se slăbi!

Love by Design
Coproducţie România-SUA, 2014
Regia: Michael Damian
Distribuitor: Forum Film România
Premiera: 31 octombrie
Cotaţie: 1/5

Degeneratul Hollywood

Afis Harti catre stele

Cel mai recent film al regizorului de origine canadiană David Cronenberg, unul dintre cei mai importanţi autori de cinema contemporani, s-ar fi putut intitula, parafrazând un titlu al lui Woody Allen, „Tot ce nu aţi vrut să ştiţi despre Hollywood şi nici nu v-aţi fi gândit să întrebaţi”. Reprezentarea sumbră şi dezolantă a „cetăţii visurilor” din Hărţi către stele nu are echivalent, după ştiinţa mea, în cinematografia americană (Cronenberg a avut şi un producător american şi a filmat – pentru prima dată în aproape 50 de ani de carieră – în SUA, inclusiv la Hollywood), deşi Billy Wilder deschisese drumul acum 64 de ani, cu Bulevardul amurgului / Sunset Blvd., subintitulat „O poveste de la Hollywood”.

Filmul se deschide cu tânăra Agatha, ce poartă pe trup urmele unor arsuri. Ea soseşte în oraşul stelelor într-un autobuz (pe drum, dormise învelită cu o jachetă promovând filmul Dădaca cea rea / Bad Babysitter) şi este aşteptată de Jerome, şofer de limuzină cu ambiţii actoriceşti şi scenaristice (ca mai toţi şoferii sau barmanii din California, după cum se ştie). Agatha îi cere lui Jerome s-o ducă la adresa unde cândva fusese casa lui Benjie Weiss, copilul-star din Dădaca cea rea. În secvenţa următoare, îl vedem chiar pe Benjie vizitând la spital o fană (a lui şi a filmului amintit) afectată de limfomul non-Hodgkin (dar nu bolnavă de SIDA, după cum înţelesese vedeta minoră de la agentul său). Iar piesele de puzzle continuă să se îmbine subtil în filmul lui Cronenberg, al cărui scenariu e semnat de Bruce Wagner, fost şofer de limuzină la Hollywood în tinereţe.

Însă personajul cel mai interesant din Hărţi către stele nu e nici Agatha, nici Benjie, ci Havana Segrand (un rol greu de uitat, asumat până la capăt de Julianne Moore, premiată la Cannes), corespondentul de azi al Normei Desmond (Gloria Swanson) din filmul lui Billy Wilder. Havana este actriţa care s-a bucurat de succes când era mai tânără, dar care acum trebuie să apeleze la toate relaţiile de care dispune pentru a prinde un rol într-o producţie independentă, de fapt un remake după un film în care strălucise odinioară mama ei, Clarice Taggart. Havana şi Benjie au mai multe lucruri în comun: impresara Genie, „doctorul” Weiss (tatăl lui Benjie, un scriitor-predicator care combină masajul, schingiuirea şi psihanaliza vulgarizatoare, este plătit de Havana ca să o elibereze de amintirea mamei sale), fantomele pe care le văd amândoi şi incendiile care i-au despărţit de nişte persoane apropiate.

Hollywood-ul este, pentru Cronenberg, un univers degenerat şi sălbatic, în care incestul este la ordinea zilei, iar succesul poate fi atins doar cei lipsiţi de orice scrupul moral. Scenele violente sunt foarte puţine, însă atmosfera este apăsătoare, lynchiană, pe parcursul întregului film. Chiar dacă, timp de aproape o oră şi jumătate, simţim că se va întâmpla ceva terifiant şi ne pregătim pentru climax, atunci când se petrec lucrurile groaznice, şocul este la fel de puternic ca la un debut de film violent. Din nefericire, ieşirea din scenă a soţilor Weiss vine ca un deus ex machina deranjant (mai ales că nici efectele speciale pe computer nu sunt prea reuşite), pentru a închide demonstraţia autorului înainte de surprinzătorul final pervers-romantic, în care revine poemul-laitmotiv Liberté de Paul Éluard.

Maps to the Stars
Coproducţie Canada-SUA-Germania-Franţa, 2014
Regia: David Cronenberg
Cu: Julianne Moore (Havana Segrand), Mia Wasikowska (Agatha Weiss), John Cusack (Stafford Weiss), Olivia Williams (Christina Weiss), Evan Bird (Benjie Weiss), Robert Pattinson (Jerome Fontana)
Distribuitor: Independenţa Film
Cotaţie: 3/5