Feeds:
Articole
Comentarii

„Crossing Europe” din Linz, ajuns la a 14-a ediție (25-30 aprilie a.c.), este festivalul de film a cărui trăsătură specifică e, pentru mine, faptul că jumătate din producțiile cinematografice selecționate sunt regizate (sau cel puțin coregizate) de femei. Directoarea festivalului, Christine Dollhofer, ține foarte mult să ofere șanse egale cineaștilor reprezentând ambele sexe. Astfel, din cele 160 de titluri din programul de anul ăsta (lungmetraje și scurtmetraje, de ficțiune și documentare), 80 sunt semnate de regizori-femei. Mai mult, șapte dintre filmele (semnate de cineaști debutanți sau semidebutanți) incluse, la ediția a 14-a, în competiția principală a festivalului (lungmetraje de ficțiune) sunt regizate de femei. Am văzut ieri, unul după altul, trei dintre aceste filme.

Vanatoare

Primul dintre ele îi aparține unei regizoare originare din România (mai precis, din Craiova). Despre Alexandra Balteanu (așa îi apare numele pe generic și în catalogul festivalului, deși aș zice că-i lipsesc niscaiva diacritice) am aflat că a început să studieze regie în București, la UNATC, dar după un an s-a transferat la Academia Germană de Film și Televiziune din Berlin (DFFB). „Vânătoare”, primul ei lungmetraj, scris împreună cu Xandra Popescu (căreia i-a aparținut ideea inițială), este o producție DFFB realizată „cu cooperarea UNATC” și a avut premiera mondială toamna trecută, la festivalul de la San Sebastian, în cadrul secțiunii „Regizori noi”, ajungând, după alte câteva festivaluri, și în competiția „Crossing Europe” 2017.

Din păcate, deși începe promițător, într-un adăpost pentru porumbei administrat de Lidia (Corina Moise), filmul, și așa scurt (75 de minute), își pierde suflul destul de repede. Cele trei personaje principale practică prostituția sub un pod pe lângă București. Două, deja amintita Lidia (singura căreia regizoarea-coscenaristă îi construiește un background) și Denisa (Iulia Lumânare), sunt bune prietene, în timp ce a treia, mai tânără și nou-venită în zonă, Vanesa (Iulia Ciochină, foto mai sus, cunoscută din scurtmetrajul Roxanei Stroe „O noapte în Tokoriki”), este nevoită să-și dispute cu cele dinainte clienții și teritoriul. Lidia are probleme fiindcă băiatul ei a început să fie judecat la școală din pricina meseriei maică-sii, Denisa are de întreținut un iubit-parazit, în timp ce despre Vanesa nu prea știm de ce își vinde trupul, știm doar că e în căutarea unui bărbat cu ochi verzi sau căprui (în niciun caz albaștri sau negri), polițist sau jandarm, cu care să împartă apartamentul (și, eventual, patul). Filmat cu neglijență studiată (de către israelianul Matan Radin), „Vânătoare” ar fi putut crește frumos, mai ales că toate cele trei actrițe principale au merite incontestabile (dar nu aici, unde-s cam greu de crezut), iar interpreții neprofesioniști (dintre care se distinge barmanul unei bombe, potențial „pește” al Vanesei) îi conferă un plus de autenticitate filmului, dacă realizatoarelor le-ar fi reușit niște partituri mai consistente și o îmbinare mai inteligentă a poveștilor celor trei. În schimb, avem doar câteva momente dramatice mai intense (culminând cu ridicarea femeilor de către doi polițiști), toate lungite la maximum, și mai multe replici prea explicite (de genul „Cum aveți dumneavoastră un suflet, așa avem și noi”), plus un final implacabil. Pe scurt, un film făcut pe genunchi.

Godless

Al doilea film semnat de o femeie și văzut anul ăsta la festivalul austriac este „Godless” („Bezbog”, coproducție Bulgaria-Danemarca-Franța, foto), debutul în lungmetraj al regizoarei-scenariste (și co-monteuze) Ralitza Petrova. Filmul a debutat pe plan mondial la ediția de anul trecut a festivalului de la Locarno, unde a câștigat mai multe premii, inclusiv Leopardul de Aur pentru Cel mai bun film, și s-a bucurat ulterior de un traseu festivalier remarcabil, cu numeroase selecții și distincții. „Godless” (cum se numește și un vârf montan din Bulgaria, unde, conform unei legende expuse pe ecran de un personaj, o întreagă comunitate fugară a fost odinioară căsăpită de cotropitorii turci) este cel mai apăsător film pe care l-am văzut în ultimul timp. Cel puțin în prima parte (când secvență după secvență te lovesc în față, vizând cnocautul), din lumea reprezentată pe ecran nu doar divinitatea, ci și umanitatea pare să fi dispărut fără urmă. E o lume întunecată, în care oamenii evită să se privească în ochi și nu-și vorbesc decât strictul necesar, iar mâncarea, alcoolul, sexul, medicamentele și drogurile sunt menite să substituie comunicarea. În plus, formatul 4:3 al imaginii contribuie din plin la crearea unei senzații de hău fără fund și fără scăpare, care o înghite pe protagonistă.

Într-un orășel provincial a cărei posibilă glorie, din perioada comunistă, a apus de mult, Gana (Irena Ivanova, actriță fără antecedente notabile, distinsă pentru interpretarea ei de aici la Locarno sau Sarajevo) este o infirmieră îndesată și șleampătă, ce are grijă de bătrâni neajutorați, mulți suferind de demență, și, totodată, are grijă să-i ușureze pe aceștia de cărțile lor de identitate, care, printr-o rețea infracțională bine pusă la punct, ajung să fie folosite pentru a acoperi spălarea de bani. Chipul abrutizat al protagonistei, neumbrit aparent de vreun gând de bine, cu atât mai puțin de vreo remușcare, umple ecranul pătrățos, contraplonjeul făcându-l și mai impozant. Totuși, Gana ajunge să se apropie de dirijorul unui cor de amatori, fost deținut politic, care, prin muzica sa, o face să spere că ar putea accede la o lume mai bună. Numai că partenerul/complicele ei și capul grupării mafiote, un ofițer de poliție corupt până în măduva oaselor, nu o vor lăsa prea ușor să le scape din plasă.

Ralitza Petrova este, fără îndoială, o cineastă matură, care și-a gândit conceptul filmului în cele mai mici detalii (chiar dacă, de pildă, șarful pierdut pe drum pare o neglijență), cu referințe artistice (și, în particular, cinematografice) bine alese (de la perioada timpurie a lui Rembrandt ajungând, prin Bresson și Antonioni, la Mendoza și Reygadas), girând un realism care transcende frecvent senzaționalul cotidian (scenariul e inspirat de multe cazuri bine documentate), într-o zonă alegorică. Din nefericire, dorința constantă a regizoarei de a-și șoca spectatorii (care, nu o dată, generează efecte de montaj memorabile) îi pune onestitatea sub semnul întrebării, iar unele subplot-uri și replici (mai ales povestea dirijorului, condamnat la moarte în tinerețe, care decretează, printre altele: „Tații lor au început-o, ăștia ne vor termina!”) dovedesc un tezism ce mi-a amintit de multe filme românești ale primului deceniu postcomunist. Una peste alta, un model de succes festivalier fără priză la publicul larg, pe care nu aș vrea să-l văd urmat.

The Levelling

Al treilea film al unei regizoare-femei din competiția „Crossing Europe” este un alt debut, britanicul „The Levelling”, al regizoarei-scenariste Hope Dickson Leach (născută în Hong Kong, educată în Marea Britanie, dar cu studii de regia în SUA). Cu premiera mondială la Toronto 2016, filmul certifică o anumită înzestrare a cineastei, dar păcătuiește prin contaminarea de la cinematograful pseudo-independent nord-american, care se căznește să pară profund, dar sfârșește prin a eșua în convenționalism.

Clover (Ellie Kendrick, foto mai sus, care are un rolișor și în „Game of Thrones”, aici destul de ezitantă) a părăsit ferma tatălui ei, din Somerset, la 18 ani și a urmat studiile pentru a deveni medic veterinar. Atunci când, punând punct unei petreceri marcând preluarea conducerii fermei, Harry, fratele iubit al lui Clover, își zboară creierii, tânăra se vede nevoită să revină acasă, după mulți ani (neanunțată, nu participase nici la înmormântarea mamei), și să se confrunte cu tatăl ei, Aubrey (experimentatul David Troughton). Bănuiți, probabil, ce urmează: mulți scheleți sunt scoși din dulap (sau dezgropați, la propriu), preabunul Harry se dovedește a nu fi fost chiar atât de bun, iar prearăul părinte – nu chiar atât de rău, marea revelație ducând la un final previzibil. Interesant este că melodrama de familie, plasată isteț pe fundalul inundațiilor din regiune, e spartă din când în când de superbe secvențe onirice cu un iepure, folosit ca laitmotiv vizual. Dar cel mai mult mi-a plăcut, în acest film altminteri mediocru, muzica polifonică a lui Hutch Demouilpied, o compozitoare care poate integra și un fierăstrău în compozițiile sale și care poate construi o piesă de câteva minute ce, evocând deopotrivă nostalgia și alienarea, se sfârșește optimist.

Blue Velvet Revisited

Mi-am încheiat prima zi de „Crossing Europe” cu un documentar delectabil, prezentat la Linz în cadrul secțiunii „European Panorama”. În 1985, un tânăr cineast german, Peter Braatz (regizor, monteur și… solist punk), îi scrie lui David Lynch, exprimându-și admirația față de autorul lui „Eraserhead”. Măgulit, Lynch îi răspunde fanului său, invitându-l să treacă oceanul pentru a participa la producția noului lui film, „Blue Velvet”. Mai mult, îi cere lui Braatz – mai în glumă, mai în serios – să vină cu bani de-acasă, fiindcă bugetul de producție de care dispune este extrem de mic și s-ar putea să apeleze la sprijinul prietenului neamț. Într-adevăr, după cum observă regizorul-scenarist, producătorul Dino De Laurentiis îi acordase libertate artistică totală, cu condiția să mențină un buget foarte redus, aproape ca în perioada lui „Eraserhead”, ceea ce, departe de a-l demoraliza, îl făcuse foarte fericit și plin de energie. Braatz nu ezită să accepte invitația cineastului american și, timp de câteva luni, filmează (în Super 8) numeroase ore cu Lynch și echipa sa, realizează zeci de interviuri și mii de fotografii (cum e cea de mai sus). După vreo trei decenii, în Ljubljana, unde s-a stabilit între timp, Braatz izbutește să termine de montat filmul „Blue Velvet Revisited” (prezentat la Linz „la pachet” cu capodopera lynchiană), care este prezentat, în premieră mondială, la BFI, în cadrul festivalului de la Londra de anul trecut.

„Blue Velvet Revisited”, subintitulat „a meditation on a movie”, nu este un making-of obișnuit, ci un excelent document(ar), cu un pronunțat caracter experimental, despre un artist strălucit și epoca lui de creativitate maximă, dar și despre ce însemna a inova în cinematograful nord-american al deceniului nouă (capitol la care mărturiile membrilor echipei de filmare și, în primul rând, ale lui Lynch însuși, care pe platou se apropiase foarte mult de Braatz, sunt de o valoare inestimabilă). Și, poate cel mai important, filmul germano-sloven reușește deseori să recreeze convingător atmosfera angoasantă din Zona (Lumberton-ul) capodoperei timpurii a lui Lynch, ceea ce deja depășește toate așteptările. În concluzie, un must-see, nu doar pentru fanii lui Lynch.